Mă aflu la unul din etajele superioare ale Citadelei. Camera spațioasă are numai pereți de sticlă, care lasă liberă perspectiva asupra Rakisului. Sau Dune, cum i se spunea cândva, când oamenii locuiau în peșteri în deșert, nu în clădiri din plastoțel, ca acum. Forfota mulțimii de jos pare departe acum, iar mașinile care se mișcă ordonat pe străzile suspendate au dimensiunile unor gândaci. E ușor să pierzi contactul cu realitatea aici, la peste 500 de metri înălțime. Mai aproape de cer, ar zice unii. Mai departe de oameni, mă simt eu, ca un supraveghetor șef. E ușor să aluneci pe nesimțite spre blasfemie la astfel de înălțimi.
Sunt în Burj Khalifa, la etajul 148. Doar până aici pot ajunge vizitatorii obișnuiți. Ultimele 12 etaje sunt birouri și rezervate oficialilor. Iar eu nu sunt oficială. Chiar în vârful clădirii de peste 800 de metri se află o moschee. Unul este Dumnezeu, iar ochiul lui veghează asupra tuturor. Credincioși și infideli. Am ajuns aici cu liftul care se deplasează cu 10 m/s. Și din când în când face câteva mișcări ușoare laterale, poate pentru a contracara efectul de împingere în sus cu viteză.
mai mult la /www.natgeo.ro/
